Costică Rădulescu (foto stânga) este cel care a pus bazele Oţelului modern şi a deschis drumul formaţiei gălăţene spre culmile gloriei europene, fiind de asemenea un luptător împotriva sistemului comunist, neîmpăcându-se niciodată cu ideea că ar trebui să piardă în faţa echipelor departamentale ca Steaua, Dinamo sau Victoria Bucureşti!
Pe nea Costică Rădulescu au avut ocazia să-l vadă la treaba doar generațiile mai vechi de suporteri oțelari. Aportul său la istoria echipei noastre nu trebuie însă uitat, aceasta fiind una din poveștile frumoase din vremea când Oțelul începea să deschidă ochii și să emită pretenții.
Costică Rădulescu s-a născut pe 17 aprilie 1934 la Comarnic, în județul Prahova și a început să joace fotbal la Vulturii din localitatea de baştină, după care a evoluat pentru una dintre echipele satelit ale Ministerului de Interne, la Dinamo Brașov (Orașul Stalin cum se numea în anii ’50, când a evoluat acolo), echipă mutată pe parcurs la Cluj și Bacău. A jucat fotbal până în 1966, agăţându-și ghetele în cui după un hat-trick împotriva Chimiei Râmnicu Vâlcea!
După retragerea din cariera de fotbalist, Rădulescu este rugat de fostul mare antrenor Constantin Teașcă să se ocupe de echipa Dinamo Bacău, deoarece acesta din urmă merge la naționala României. În ciuda lipsei de experiență a noului tehnician, Bacăul va avea un parcurs foarte bun în Cupa Orașelor Târguri (precursoarea Europa League), trecând de trei echipe și fiind oprită abia de Arsenal Londra! Este primul semn că se naşte un antrenor care nu numai că va avea rezultate excelente în campionatul României, dar va reuşi surprize colosale în Europa…
În urma unui incident într-un meci cu “sora mai mare”, Dinamo București, în 1974, spiritele se încing, iar Costică Rădulescu uită pentru moment că e ofițer și intră în busculadă, fapt ce îi va atrage o suspendare de 3 ani de a antrena în Diviziile A sau B! Va rămâne cu un gust amar faţă de comunişti, fiind un aprig luptător împotriva sistemului bolnav de atunci. Cariera sa este influenţată, dar omul Rădulescu nu se schimbă şi nu acceptă aranjamentele din acea perioadă sau compromisurile faţă de echipele departamentale. Peste ani va declara următoarele: „Atât timp cât Steaua și Dinamo vor juca în continuare cu tresele pe umăr, nici nu se pune problema schimbării în fotbalul românesc. Dinamo înseamnă comunism! Vor avea clipe grele pe multe stadioane din țară, dacă vor încerca în continuare să câștige cu ajutorul arbitrilor.”
Revenind la suspendarea sa, aceasta este şi motivul pentru care ajunge la Botoșani în “C”, dar îşi arată imediat clasa şi, după o promovare, i se recunoaşte talentul, fiindu-i ridicată interdicţia. A mai trecut apoi pe la Poli Timișoara, UMT Timişoara, CSM Suceava, CS Târgoviște și SC Bacău, înainte de a ajunge în 1984 la Oțelul Galați, echipă pe care o va conduce timp de 4 ani, până în 1988, fiind al doilea antrenor ca longevitate după Vasile Simionaș! Tot el îl va coopta în staff-ul tehnic și pe “părintele” Ioan Sdrobiș ca secund și va reuşi minunea din 1986: promovarea în Divizia A pentru prima oară în istoria echipei. Cu un lot cu care scăpase de retrogradare în primul an, Rădulescu, care avea ca obiectiv o clasare la mijlocul clasamentului, reuşeşte imposibilul în vremuri dominate de echipele comuniste şi termină pe locul 4! Pe parcursul anului are probleme majore, după ce este suspendat pentru comentarii, după un 0-3 cu Steaua în care arbitrajul ne-a dezavantajat evident şi după ce refuză să cedeze puncte la Flacăra Moreni sau acasă cu Sportul Studenţesc, deşi i se specificase clar înainte de aceste jocuri ce rezultat trebuia să fie la final!
Rămâne creatorul moral al echipei de legendă a Oțelului, care în 1988 va învinge pe Juventus Torino, după ce obţinuse locul 4 în campionat în sezonul 1987-1988. Comuniştii îi vor juca însă încă o festă, înlocuindu-l cu puţin timp înainte de marele meci cu Juventus şi aducându-l pe dinamovistul Cornel Dinu în locul său, cel care provocase incidentul din 1974! “Procurorul” va fi pe banca Oţelului la victoria cu Juventus, însă pe un teren netezit clar de Costică Rădulescu. Cu imaginea lui demnă în minte, suporterii gălăţeni vor stârni o mică revoluţie după îndepărtarea sa de la Oţelul, mai ales că echipa noastră se duce în jos pe toboganul Diviziei B, după alungarea sa. După o înfrângere acasă cu Victoria Bucureşti, fanii au devastat clubul, autocarul şi au atacat cordonul de miliţieni, lucru de neimaginat în timpul dictaturii ceauşiste! Cornel Dinu a fost alungat, dar Costică Rădulescu nu a mai putut fi întors, el preluând deja Poli Timişoara.
Cu toate acestea, antrenorul pusese deja bazele unei legende nemuritoare, aducând viitoarea cea mai titrată echipă din Moldova în primplanul fotbalului românesc. A antrenat la formaţia fanion a Galaţiului în 136 de meciuri, în primele două divizii, având 68 de victorii, 25 de egaluri și 43 de înfrângeri, un procentaj bun pentru o echipă ale cărei file de istorie în primul eșalonul abia începeau să se scrie. Deosebit de important este însă numărul golurilor înscrise, 235, adică o rată de aproape 2 goluri pe meci, stilul ofensiv fiind cel care atrage gălățenii aproape de Oțelul, într-un timp în care Dunărea era purtătorul stindardului fotbalului gălățean. Așadar, Costică Rădulescu e antrenorul care aduce calitate nu numai în joc, ci și în tribune, fotografiile acelor vremuri cu stadionul forfotind de spectatorii pentru care nu se inventaseră turnicheții ca să-i numere, impresionându-ne mai ales în ziua de azi. Vorbim aici de perioadele în care fanii gălăţeni mergeau câte 2-3000 în deplasări, luând cu asalt stadioanele adverse!
Fără Costică Rădulescu cu siguranţă azi nu am fi fost unde suntem la nivel de echipă. Deși vânător și pescar împătimit, nu a venit pe malul Dunării la prins peşte, ci ca să ducă Oțelul în top… și a reușit cu vârf şi îndesat. Filosofia sa era atât de puternică, încât antrenorii de legendă care au urmat după el la Oţelul, precum Vasile Simionaş, Petre Grigoraş sau Dorinel Munteanu, au toţi ceva din spiritul primului tactician de anvergură al Galaţiului.
Costică Rădulescu va pleca mai departe la Poli Timișoara, fiind poate singurul punct comun din istoria a două echipe ce vor deveni rivale peste mulţi ani. În Banat va reuşi o nouă minune, promovând mai întâi în 1989, pentru ca în ‘90 să scoată pe Atletico Madrid din Cupa UEFA şi să învingă pe Sporting Lisabona într-o manşă, semn clar că victoria Oţelului cu Juventus a fost tot opera sa, chiar dacă la ora aceea nu se mai afla pe banca noastră.
A mai antrenat pe Farul Constanţa, Vega Caransebeş şi UMT Timişoara, retrăgându-se total de la ultima formaţie din listă, după un joc în care a fost trădat de jucători. A ieşit din fotbal cu capul sus, exact cum a intrat: „M-a sunat cineva de la Arad și mi-a spus că 4-5 jucători ai mei au fost mituiți. Am pierdut cu 5-0 și totul s-a confirmat. În aceste condiții, am renunțat!”
La doar 3 ani distanţă, în 2002, a decedat în urma unei peritonite, la vârsta de 68 de ani. În semn de respect pentru cel care a creat marea generaţie a Oţelului din anii ’80 să ţinem un moment de reculegere după parcurgerea acestor rânduri de istorie…
