“Viitorul este al suporterilor! Fiecare generație a Oțelului a reușit performanțe. Niciuna dintre performanțe nu se putea face însă fără ajutorul suporterilor.”
Sorin Haraga – Manager sportiv SC Otelul Galati
Suntem cei care ştim meciul cu Juventus doar din poveştile părinţilor, poate singura partidă pentru care spunem că ne-am născut un pic cam târziu. Suntem generaţia privilegiată că am avut parte doar de Liga 1 la Galaţi sau de Divizia A cum i se spunea la acele vremuri. Nu era meci, indiferent că jucai cu Jiul Petroşani sau în Cupa UEFA, în care stadionul să nu adune măcar 10.000 de spectatori. Erai copil, dar cu toate astea învăţasei mândria de a spune tare că “ţii” cu Oţelul când te întreba cineva dacă îţi place Steaua sau Dinamo. Privirile lor mirate nu te interesau, pentru că sâmbăta următoare erai din nou vrăjit de idolii tăi, cu tricourile lor roşii, care dădeau de pământ cu granzii campionatului. Purtai culorile roş-alb-albastre cu mândrie prin alte oraşe şi te minunai la poveştile celor mai mari care spuneau că deplasările cu 100 de oameni sunt mici de tot şi că pe vremuri gălăţenii plecau câte 2000-3000 să susţină Oţelul.
Suntem cei care am plâns la stadion, pe drum, probabil şi acasă, ca nişte copii, după ce Demirovic i-a dat gol lui Bordieanu în minutul 90 şi ne-a scos din Cupa UEFA, deşi Oţelul a dat de pământ cu HIT Gorica timp de 88 de minute. Suntem cei care ne-am îmbrăcat în roşu la stadion, formând un val sângeriu uriaş pentru echipa noastră, după modelul portocaliului olandez, dar parcă ceva mai pătimaş. Suntem cei care am căzut seceraţi, neînţelegând ce se întâmplă, când Vrăjitoarea ne-a dat lovitura mortală în prelungirile barajului cu FC Bihor. Şi-atunci se vorbea că Oţelul va muri… Suntem cei care am fost cu miile la Bucureşti, la finala Cupei. Ne-am suit în tren şi am marşat apoi prin capitală. Echipa a fost învinsă, dar suporterii au fost “cavaleri de neuitat”. Suntem cei care am transformat Galaţiul în SINGURUL oraş din Moldova colorat în roş-alb-albastru. Noi chiar am ştiut să susţinem mereu echipa locală, nu pe cele din capitală! Suntem generaţia care s-a bucurat sub apă, la Păpădie, când am învins pe Trabzonspor, generaţia care a ascultat acest meci cu sufletul la gură la radio pentru că nicio televiziune nu s-a sinchisit să transmită cea mai mare victorie europeană a Oţelului de după cea cu Juventus. Eram obişnuiţi… În anii ’90 am crescut cu “minutul şi scorul”, cu Ilie Dobre şi cu urechea pe difuzoare când juca Oţelul în deplasare şi toate meciurile se jucau în aceeaşi zi, la aceeaşi oră!
La câştigarea campionatului a ieşit tot oraşul pentru a se bucura, dar când am dat de greu am rămas tot aceiaşi la înaintare. Am fost lângă echipă şi la primele noastre deplasări externe de poveste: la Sofia, la Basel, la Lisabona, am dominat atmosfera pe Old Trafford din Manchester. Nu cred că se mai pot lăuda mulţi cu asta… Dar cea mai mare realizare la nivel de deplasare rămâne meciul de la Piatra Neamţ, când am câştigat Supercupa. Atunci 2000 de oţelari au reuşit imposibilul. Au făcut un spectacol atât de frumos încât au reuşit să aducă de partea lor publicul nemţean care susţinea la început Steaua. Le-am redat mândria moldovenilor! De aia suntem noi Străjerii Moldovei. Paznicii acestei regiuni şi cei mai reprezentativi suporteri din această zonă istorică.
Şi mai avem ceva al nostru. Trebuie să recunoaştem că avem şi nişte legende speciale, oameni care nu au strâmbat niciodată din nas când a venit vorba de suporterii Oţelului şi au coborît printre noi, fie că s-au numit Stelian Bordieanu, Sorin Haraga, Eugen Baştină, Viorel Tănase, Vali Ştefan, Ion Viorel, Gabriel Viglianti sau Gabriel Paraschiv.
Până aici a fost frumos, dar nimeni nu e perfect. Oţelul a dat faliment… Când “părintele” Oţelului, Puiu Vasilache, a trecut în nefiinţă, suporterii au fost acolo şi l-au acoperit cu lacrimi şi cu steagul sfânt roş-alb-albastru. N-a venit niciun fost sau actual conducător, fost sau actual antrenor, a fost doar un fost jucător, NOI si familia preşedintelui-erou. La final, când Oţelul şi-a dat ultima suflare, o parte dintre noi am fost tot acolo. Deci, Oţelul suntem noi!
Suntem generaţia care a crescut visând cu ochii deschişi doar la Oţelul, care şi-a trăit visul şi apoi l-a văzut spulberat de forţe malefice. Cu ochii în lacrimi am luat bucăţile roş, alb, albastre de pe jos, le-am şters de praf, ne-am scuturat şi am început să le lipim la loc cu migală. În zilele noastre, pentru prima oară în istorie, echipa asta chiar e doar în mâinile noastre. Suporterii au construit-o, suporterii o încurajează, suporterii o conduc, suporterii iau deciziile de zi cu zi, suporterii o cresc mare cu banii lor… Nu doar că Oţelul suntem noi, dar Oţelul trăieşte prin noi, Oţelul respiră prin noi, Oţelul există pentru noi.
Povestea a reînceput, firul epic s-a reînnodat, dar pentru ca visul să continue avem nevoie de toţi oţelarii, de toţi cei care sunt gălăţeni adevăraţi. Avem nevoie de socios, de membrii cotizanţi, avem nevoie de sponsori, avem nevoie de donaţii, avem nevoie de legende lângă noi, avem nevoie de jucători, avem nevoie de oameni care să-şi sacrifice timpul liber, avem nevoie de voluntari, avem nevoie de mândri străjeri ai Moldovei, născuţi din valuri de Dunăre şi căliţi în focurile oţelăriei din Combinat. Doar aşa vom deveni din nou ce am fost, ba şi mai mult decât atât. Împreună pentru Oţelul!
